Cu Iisus prin grâu

luni, 18 decembrie 2017

Misterele bisericii fortificate de la Cisnădie

„După cum aţi putut observa, biserica fortificată din Cisnădie seamănă destul de mult cu cea din Prejmer, este una dintre cele mai bine prezervate biserici-cetate din Transilvania. Zidul de apărare fiind foarte bine conservat lasă să se vadă bolţile – la Prejmer erau deja construite locuinţe pe partea interioară a zidului de apărare, iar aici, deasupra acestor bolţi se aflau mici case de lemn care aveau rolul de a depozita grânele, în caz de atac, pentru că dincoace de ziduri se refugia toată comunitatea, tot satul. Strategia era ca în biserică să fie adăpostiţi copiii, femeile şi vârstnicii, iar bărbaţii luptau, pe zidul de apărare. Există şi aici, la Cisnădie, ca şi în alte biserici-cetate un „turn al slăninei”, unde fiecare familie din sat îşi depozita slănina şi, bineînţeles, existau şi nişte reguli foarte interesante: în acea încăpere se intra numai duminica, numai capul familiei venea, tăia din slănină o bucată cât credea că îi va fi de ajuns în săptămâna următoare şi, ca să fie sigur că nimeni nu va fura, aplica o ştampilă pe locul unde a tăiat ca să aibă dovada.”

Chefuri de la Junimea

În mai 1876, Eminescu devine corector şi redactor la Curierul de Iaşi (pe care îl numeşte „foaia vitelor de pripas”). În clădirea Hotelului Binder,el intra aproape zilnic pentru a citi ziarele vieneze şi franceze aduse cu poştalionul în cafeneaua localului, întrucât una dintre misiunile sale jurnalistice era aceea de a redacta ştirile externe ale ziarului.

…Însă nimic nu se putea compara cu serile de taină în care Bădia Mihai și Ion Creangă închinau la nesfârșit, stacană după stacană, în bojdeuca din Ţicău, acolo unde dumneaei Tincuța Vartic, ţiitoarea povestitorului, îi îmbia cu tăvi aburinde de plăcinte moldovenești de poveste. Se poate spune că multe dintre paginile nepieritoare ale literaturii române nu ar fi existat fără mijlocirea teribilelor „poale*n brâu”!

Chefurile de la Junimea

„Halal! zău de sfintele tinereţe!… Nimene dintre noi n-avea fruntea încreţită de necazuri, nimene nu ducea pe vremea aceea sacul cu grijile în spinare. Toţi trăiau într-o lume trandafirie, în care soarele nu asfinţea. Alecu Șendre, amfitrionul care şedea în capul mesei, ne stimula cheful, închina la sănătăţi, istorisea anecdote de haz, privighea ca nimene să nu rămâie în urmă cu paharul, într-un cuvânt da mereu cep entuziasmului şi butoaielor cu vin. Când iată că de după nişte tufari apăru tocmai în momentul psihologic un taraf de lăutari care ne-a adulmecat cum adulmecă prepelicarul vânatul şi începu să ne cânte de inimă albastră. (…..) O! Atunci a fost momentul culminant al entuziasmului. Un ura frenetic şi nesfârşit a întâmpinat pe noii lăutari care cântau frumos de tot, mai frumos decât adevăraţii lăutari, mai frumos decît ar fi cântat ei însuşi altă dată, pentru că atunci erau încălziţi de ospăţul câmpenesc şi mai ştiu eu de ce alte focuri nemărturisite? Apoi dânşii schimbară cântecul de jale într-un cântec de brâu de acelea care îţi dau furnici la picioare şi îţi răstoarnă căciula pe ceafă, şi atunci am încins şi noi părechi, părechi, un joc năstruşnic, pe iarba verde, un joc cum nu s-a mai văzut în via lui Șendre, de clocotea văzduhul de chiote, de răsuna pământul sub bătaia călcâilor, de ne venea nouă înşine sufletul la gură”, povestea Nicu Gane despre chiolhanul din curtea boierului ieşean.