„Halal! zău de sfintele tinereţe!… Nimene dintre noi n-avea fruntea încreţită de necazuri, nimene nu ducea pe vremea aceea sacul cu grijile în spinare. Toţi trăiau într-o lume trandafirie, în care soarele nu asfinţea. Alecu Șendre, amfitrionul care şedea în capul mesei, ne stimula cheful, închina la sănătăţi, istorisea anecdote de haz, privighea ca nimene să nu rămâie în urmă cu paharul, într-un cuvânt da mereu cep entuziasmului şi butoaielor cu vin. Când iată că de după nişte tufari apăru tocmai în momentul psihologic un taraf de lăutari care ne-a adulmecat cum adulmecă prepelicarul vânatul şi începu să ne cânte de inimă albastră. (…..) O! Atunci a fost momentul culminant al entuziasmului. Un ura frenetic şi nesfârşit a întâmpinat pe noii lăutari care cântau frumos de tot, mai frumos decât adevăraţii lăutari, mai frumos decît ar fi cântat ei însuşi altă dată, pentru că atunci erau încălziţi de ospăţul câmpenesc şi mai ştiu eu de ce alte focuri nemărturisite? Apoi dânşii schimbară cântecul de jale într-un cântec de brâu de acelea care îţi dau furnici la picioare şi îţi răstoarnă căciula pe ceafă, şi atunci am încins şi noi părechi, părechi, un joc năstruşnic, pe iarba verde, un joc cum nu s-a mai văzut în via lui Șendre, de clocotea văzduhul de chiote, de răsuna pământul sub bătaia călcâilor, de ne venea nouă înşine sufletul la gură”, povestea Nicu Gane despre chiolhanul din curtea boierului ieşean.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu